Ultimii ani

         
          La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eşecul suferit, mulţi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiţi. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acţiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un armistiţiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul).
          În ianuarie 1453 Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.

Bătălia de la Câmpia Mierlei

          Înaintarea armatelor principale a început la 28 septembrie pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Armatele Ţării Româneşti au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând joncţiunea cu trupele lui Iancu la Niş. De aici armata întreagă a pornit către sud până ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau să se întâlnească cu trupele lui Scanderberg. Slăbiciunea lui Iancu era lipsa de informaţii cu privire la mişcările turcilor. Aceştia adunaseră armata la Sofia, în timp ce Iancu credea că sultanul se află pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza când pe Câmpia Mierlei au apărut trupele turceşti, venite de la Sofia, prin Niş, apoi pe acelaşi drum pe care trecuse Iancu în urmă cu câteva zile. Lipsit de o alternativă sigură, Iancu a decis să rămână pe loc şi să ţină piept turcilor, mai ales că poziţia sa era uşor favorabilă. A format o „cetăţuie” din căruţe (după tactica husită) în interiorul căreia a plasat infanteria şi grosul armelor de foc (tunuri, puşti). Lupta principală urma să fie dată cu ajutorul cavaleriei. Lupta a început în ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie parţială a creştinilor. A doua zi lupta a fost mult mai dură, turcii reuşind să produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Însuşi Iancu a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a răsplătit cu moşii mai târziu. Situaţia gravă l-a obligat să salveze atât cât mai putea salva. La miezul nopţii a simulat un atac cu o parte din armată, iar cu grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi a fugit în Serbia. Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte luate în robie (printre cei căzuţi în robie s-a aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp să ajungă la Câmpia Mierlei şi auzind de înfrângere, s-a întors din drum.

Pregatirea pentru bătălia de la Câmpia Mierlei

     
           Încă din 1447 Iancu a plănuit o nouă campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul diplomaţiei a încercat să atragă ajutorul papei şi al curţilor europene, dar răspunsul acestora consta doar din noi şi noi promisiuni, fără rezultate concrete. Fără să conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregătea forţele proprii. Se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe sprijinul Serbiei, care ducea o politică de bună vecinătate cu turcii. În schimb a strâns legăturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare că între cei doi conducători s-a semnat şi o alianţă militară. Albanezii încercau să scape de dominaţia turcească, dificil de înlăturat fără un sprijin consistent din Apus. În chiar primăvara anului 1448 a avut loc un atac masiv al sultanului, cu o armată de cca 100.000 de oameni, împotriva Albaniei răzvrătite. Sultanul nu a reuşit să supună nucleul de rezistenţă albanez şi s-a retras în august, probabil şi din cauză că a aflat de alianţa albanezilor cu Iancu. Scanderberg trebuia în acelaşi timp să se asigure şi împotriva intrigilor Veneţiei duşmane.
        Pentru campania din 1448 Iancu a reuşit să strângă o armată de circa 22-24.000 de oameni, compusă din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase tunuri şi căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu urmărea de această dată să treacă prin Serbia de Sud, să cucerească Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (şi astfel să rupă Albania de turci), apoi să înainteze către Salonic, unde nădăjduia să se formeze o bază pentru flotele europene.

Administratia si economia

     Pe plan administrativ şi economic, atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică şi instaurarea ordinii şi autorităţii de stat. A ridicat nivelul taxelor şi impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin mărirea suprafeţelor exploatate. În general a menajat iobăgimea, în care vedea baza puterii de stat şi o bună sursă de recrutare pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A îmbunătăţit exploatarea minelor din Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei (a susţinut dezvoltarea oraşelor miniere Baia Mare şi Baia Sprie). În câţiva ani a reuşit să ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul de târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi Castelul de la Timişoara, care-i poartă astăzi numele şi unde şi-a avut reşedinţa pentru un timp. A sporit legăturile diplomatice, militare şi economice cu ţările române.

Guvernator al Ungariei

      Reîntors din campania de la Dunăre, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea situaţiei interne. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numeroşii nobili mici, a fost ales în unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personală (deţinea peste un milion de jugăre de pământ), faima şi gloria cu care se umpluse în bătăliile antiotomane, erau motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator.

Campania de la Dunare

       Între timp turcii dădeau târcoale hotarului şi deja în primăvara lui 1445 apar în preajma Belgradului cu o armată de dimensiuni reduse. Iancu reuşeşte să distrugă tabăra otomană în ciuda moralului scăzut care persista după usturătoarea înfrângere de la Varna. Occidentul era şi el preocupat de riposta turcească şi păstra flota în Strâmtori şi la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin şi Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participă şi el cu armată, căruţe, hrane şi 40-50 de bărci. În prima jumătate a lunii august sosi flota burgundă la Isaccea, precum şi sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit în susul Dunării, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediară cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Românească). Sprijinit de o puternică artilerie, Vlad reuşeşte să cucerească Giurgiul şi trece rapid la întărirea cetăţii. Mai departe merg către Rusciuc, care se predă fără luptă şi în fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua următoare Vlad Dracul începe asediul cetăţii Turnu, aflată pe malul românesc, iar după două zile apare şi armata lui Iancu. Cucerirea cetăţii Turnu se dovedi mai dificilă decât se anticipase, datorită ajutoarelor date de pe malul bulgăresc. Iancu vroia să treacă pe malul celălalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole aşa că pregăti trecerea armatei la gura Jiului, dar şi acolo se lovi de opoziţia turcilor. Iarna îngreuna şi mai mult toate operaţiunile, exista riscul ca Dunărea să îngheţe şi să imobilizeze flota occidentală. Din acest motiv se decise abandonarea atacului. Flotele au luat drumul mării, iar armatele lui Iancu şi Vlad se reîntoarseră în ţară. Cu toate că nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunăre a avut ca rezultat consolidarea legăturilor dintre Iancu şi Ţara Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu permisiunea lui Vlad Dracul).

Organizarea Transilvaniei

      În timpul în care regele Vladislav era plecat la război, în Ungaria se formase o locotenenţă regală din patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odată cu moartea regelui în bătălie, s-a declanşat din nou o luptă aprigă pentru putere. Reîntors în Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacităţii militare. El era de părere că luptele interne erau foarte dăunătoare şi că principala grijă a regatului trebuia să fie pericolul de la miazăzi. Mica nobilime a început tot mai mult să strângă rândurile în jurul său, izolând pe marii nobili şi intrigile lor. Consiliul de conducere a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având în frunte un „căpitan”. Astfel, Iancu devine căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa (pe lângă funcţiile deja deţinute). Imediat trece la organizarea militară, calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură sprijinul ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea armatei.

Înfrângerea de la Varna

      Armata regală se adună la Oradea şi porni către Orşova în jurul datei de 28 august. Acolo se adunară şi restul armatelor cruciate: soldaţi din Ungaria, trupe transilvănene conduse de Iancu (din care mulţi români), trupe croate şi bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecură Dunărea şi porniră de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă. Ocupară oraşul, fără a asedia însă cetatea, în care turcii stăteau pregătiţi de luptă. Mai departe, la Nicopole li se alăturară armata promisă de Vlad Dracul şi un alt detaşament transilvănean care traversase direct Ţara Românească. Vlad se întâlni la Nicopole cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină”. Sfatul său nu fu ascultat şi armata grăbi pasul către malul mării. Rând pe rând sunt ocupate cetăţile de la malul Dunării. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea că sultanul, despre care credeau că e în Asia Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre Varna cu toată armata sa. Ajutorul occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul său de a bloca Bosforul cu doar o mână de nave nu era corespunzător realităţii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi cei 15-16 mii de ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostaşi, probabil mai puţini). Situaţia cruciaţilor era acum extrem de dificilă. La sfatul lui Iancu, se deciseră că singura soluţie era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa să-şi dea seama de inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie cele două armate s-au pus în rând pregătite de luptă. Cruciaţii au fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi Oradea fură de la început spulberate, iar episcopii ucişi. Prin tactică superioară, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii, dar în toiul luptei, regele Vladislav, vanitos şi lipsit de experienţă (avea doar 20 de ani), atacă direct în miezul oştirii otomane, în ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele alunecă şi căzu de pe cal, iar un ienicer îi tăie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor oştii creştine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora şi se produse panică şi fuga generală. În zadar încercă Iancu să vină în ajutorul regelui, bătălia era pierdută şi fu nevoit să părăsească câmpul de luptă. Turcii însă n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Grosul armatei trecu Dunărea în patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede în Ţara Românească şi fu de soldaţii munteni, care nu l-au recunoscut. Abia după câteva zile a fost eliberat, când Vlad Dracul a aflat despre el.
     Înfrângerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din „campania cea lungă”. În timp ce sultanul vestea victoria în tot imperiul, lumea occidentală era descurajată.

Tratatul de la Seghedin

        În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în una aprilie 1444 în Dieta ungară se hotărăşte organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmează însă o perioadă în care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de război. Puterile occidentale profită de această conjunctură şi prin activitatea diplomatică intensă, se angajează cu promisiuni de ajutor în sprijinul campaniei, în speranţa de a acapara noi posesiuni în Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat în doar câteva galere veneţiene, burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara lui 1444. Între timp, Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă ţările române pentru un ajutor armat. În iulie, pe când Vladislav era la Seghedin în pregătire de război, sosesc solii sultanului care oferă pacea în condiţii foarte avantajoase. Vladislav decide să semneze pacea, în ciuda opoziţiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era şi el de acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale.
        La presiunile occidentului şi în special ale papei, Vladislav se răzgândeşte şi jură să continue campania împotriva „necredincioşilor”, însă ruperea tratatului de la Seghedin avea să se dovedească o mare greşeală. În august Serbia semnă o pace separată cu turcii, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani. Mişcarea sârbilor slăbea cu mult frontul comun antiotoman. Războiul era însă decis, iar pregătirile de război erau în toi.

Infrangerea Turcilor

        
        Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească. Pe acest fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar în tabăra regelui sosesc tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluţii, turcii nu au nici o intenţie să cedeze atât de uşor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi, caii muriseră şi alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444 are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar rămase fără nici un rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda.
        Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa. Fuseseră nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziţioneze armatele pentru a-şi apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa.

Campania din Balcani

           Victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie de admiraţie în toată Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari susţinătoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. În Transilvania, Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroşi iobagi şi strânge cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443 în Ungaria sosesc ştiri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică. Momentul părea favorabil deschiderii ostilităţilor. Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie însoţit de armata regală, de un detaşament de cavalerie polonă, câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale fac joncţiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava se întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puţin pregătiţi să lupte iarna şi fură obligaţi să se retragă. Cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, Iancu înaintează în marş rapid către sud, încercând să-i oprească pe diferiţii bei să se unească şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă Nişul, unde înfrânge şi trei detaşamente turceşti care abia avuseră timp să se reunească. Între timp sultanul însuşi pleacă de la Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcţia de mers către miazănoapte şi zdrobeşte forţele otomane răzleţe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberaţi de sub turci i se alătură. În zonă a mai apărut şi o armată a lui Vlad Dracul, care luase între timp tronul Ţării Româneşti, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a întors armele împotriva turcilor.